După câți ani se pierde dreptul la moştenire. Ce persoane sunt excluse de la moștenire, deși au calitatea de moștenitor

Moștenirea unei persoane decedate revine, în primul rând, rudelor apropiate aflate în viață – adică soțul sau soția rămasă în viață și copiii. Dacă aceștia nu există sau renunță, se trece la rudele din linia a doua: părinți, frați, surori și copiii acestora.

În lipsa și a acestora, moștenirea ajunge la bunici sau străbunici, fie pe linie paternă, fie maternă. Dacă nici acolo nu sunt moștenitori, se caută printre rudele mai îndepărtate, cum sunt unchii, mătușile, verii primari sau frații și surorile bunicilor, până la gradul patru de rudenie.

Persoanele care pierd moștenirea, chiar dacă au acest drept

În cazul în care femeia rămasă în viață este însărcinată în momentul decesului soțului, copilul nenăscut este și el considerat moștenitor și va avea același drept ca și ceilalți urmași, după naștere.

Deși legea le dă dreptul legal la moștenire, unii pot fi excluși complet dacă se încadrează într-o situație de „nedemnitate”. Codul Civil prevede că anumite fapte grave pot duce la pierderea acestui drept. Nedemnitatea este o sancțiune legală care se aplică persoanelor care, deși au calitatea de moștenitor, au comis fapte incompatibile cu această calitate.

Constatarea nedemnității se face oficial fie în instanță, fie la notarul public, în funcție de caz. Printre exemplele care pot duce la o astfel de decizie se numără comportamente grave față de cel decedat sau față de alți moștenitori.

Termenul limită de acceptare a moștenirii este de un an de la deschiderea succesiunii. Acceptarea se poate face printr-un document autentic sau prin acte care arată clar că persoana respectivă își asumă moștenirea – cum ar fi folosirea bunurilor moștenite sau plata unor datorii ale defunctului.

Dacă în termen de un an moștenitorul nu acceptă moștenirea, atunci este considerat că a renunțat tacit. Chiar și fără o declarație scrisă, lipsa oricărei acțiuni este tratată ca o renunțare tacită.

Există totuși situații excepționale în care termenul de un an nu începe chiar de la deces, ci de la alte momente specifice, stabilite clar de lege. Astfel, în cazul unui copil care se naște după moartea celui care lasă moștenirea, termenul începe de la nașterea acelui copil. La fel, dacă persoana decedată este declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească, iar decesul este înregistrat mai târziu în registrul de stare civilă, termenul de acceptare pornește de la data înregistrării, cu excepția cazului în care moștenitorul a aflat anterior de hotărâre – atunci termenul curge de la acea dată.

Mai departe, dacă un testament care conține un legat este descoperit după deschiderea succesiunii, persoana care beneficiază de acel legat are la dispoziție un an de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre existența lui. Aceeași regulă se aplică și în cazul în care un posibil moștenitor descoperă legătura de rudenie cu defunctul mai târziu – în acest caz, termenul de un an începe de la momentul în care acea legătură de sânge a devenit cunoscută.

„a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;

b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;

c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.”

Este important de precizat că, odată ce o persoană a acceptat moștenirea, acest drept devine definitiv. Nici în instanță, nici prin alte proceduri nu se mai poate pierde calitatea de moștenitor după ce a fost asumată moștenirea, indiferent de alte împrejurări ulterioare.