Ce se întâmplă cu sufletul atunci când trupul este incinerat?

Creștinismul ortodox respinge cu fermitate practica incinerării, văzând în ea o abatere de la rânduiala lăsată de Dumnezeu. În tradiția Bisericii, cimitirul nu este un loc al morții, ci al adormirii și al așteptării învierii, iar trupul, considerat templu al Duhului Sfânt, trebuie prețuit și respectat.

„În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19) este unul dintre textele biblice fundamentale invocate pentru a susține înhumarea și nu arderea trupului.

Ritualuri și exemple biblice

Incinerarea nu a făcut parte din tradiția iudaică, unde trupurile erau așezate în pământ sau în peșteri. Mistuirea prin foc era aplicată doar ca pedeapsă pentru neascultare. În cartea lui Iosua este relatat episodul în care Acan a fost ars după ce a încălcat porunca divină:

„Iar omul care se va dovedi că a furat lucru dat spre nimicire, să se ardă cu foc și el și toate câte are, pentru că a călcat legământul Domnului și a făcut fărădelege în Israel”.

De asemenea, în Judecători 15, filistenii au ars cu foc pe soția lui Samson și casa tatălui ei, ca pedeapsă și act de nimicire. Astfel de episoade au conturat ideea că focul înseamnă distrugere și ștergerea memoriei cuiva, motiv pentru care creștinii timpurii au evitat cu strictețe asocierea morții cu incinerarea.

„Trupul nu este un butuc de lemn ce trebuie aruncat în foc, ci este templul lui Dumnezeu unde sălășluiește Duhul Sfânt”.

În prezent, nu toți creștinii resping incinerarea. Biserica Romano-Catolică și majoritatea confesiunilor protestante o acceptă drept alternativă la înhumare, iar practica este des întâlnită în Occident. În schimb, Biserica Ortodoxă a păstrat linia tradițională și nu a permis niciodată acest obicei.

În România, tema a revenit în atenția publică în ultimii ani, odată cu inițiativele de construire a unor incineratoare. Una dintre cele mai ferme reacții a venit din partea Mitropolitului Andrei Andreicuț, atunci când s-a discutat deschiderea unui crematoriu la Cluj-Napoca.

„S-a încercat, din motive ideologice, introducerea incinerării în Uniunea Sovietică, regimul ateu de acolo, vrând să sublinieze faptul că, odată cu moartea, totul s-a terminat, inclusiv rămășitele pământești trebuie făcute să dispară. Biserica Creștină, în general, și cea Ortodoxă, în special, n-au fost de acord niciodată cu incinerarea defuncților. Biserica Ortodoxă a și interzis oficierea ceremoniei religioase pentru persoanele care sunt incinerate. Dacă e să mergem pe firul istoriei, vom spune că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție în mai multe rânduri împotriva incinerării. Pravila de la Govora, care apărea în anul 1641, spunea în glava 378: „Să nu se ardă trupurile!””.

Poziția BOR a fost reafirmată și după 1989, când Sfântul Sinod a sancționat preoți care au oficiat slujbe la crematoriul „Cenușa” din București.

„Nu e vorba că Dumnezeu, la Parusie, nu-i va putea învia și pe cei incinerați. Ci este vorba de alte considerente morale, dintre care, pe unele le trecem în revistă:

1. Este vorba de a respecta cuvântul lui Dumnezeu: «pământ ești si în pământ te vei întoarce» (Facere 3, 19). Acest cuvânt al Sfintei Scripturi este preluat din slujba înmormântării și din cea a parastasului.
2. Înmormântarea mărturisește atât stricăciunea, cât și preamărirea și învierea trupurilor.
3. Incinerarea, promovată, în general, de oameni nereligioși, este o contra-mărturie pentru amândouă. Ar vrea să sugereze că nu este nici stricăciune a trupurilor, nici înviere a lor.
4. Ca și grâul, trupurile sunt puse în pământ pentru a renaște la o altă modalitate de existență.
5. Înmormântarea Domnului Hristos și Învierea Sa din morți au pentru creștini o valoare arhetipală”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română continuă să considere incinerarea o practică străină credinței, reafirmând obligația respectării rânduielii de înhumare și a cuvântului Scripturii.